Eseu – Cum putem aduce bucurie

Cum putem aduce fericire

De multe ori aşteptăm fericirea, gândind că ea există undeva în afara noastră.
Lăsăm ca zilele să treacă, aşteptând…sperând …apoi neprimind ceea ce credem că ne dorim, încep să apară reproşuri, regrete.

Eu ştiu că bucuria mea cea mai mare este aceea când spun poveşti copiilor, părinţilor…oricui îşi doreşte să trăiască bucuria de a fi copil.

Zilele trecute am fost la câteva şcoli ca să vorbesc cu “cei mici” despre poveşti, prin poveşti.

Haideti să relatăm acum despre una dintre aceste întâlniri pe care am avut-o cu o clasă de-a lV-a, la Şcoala Generală 30 din Bucureşti.

Ca să ajung aici, o prietenă, Angela, a vorbit cu o d-nă învăţătoare. Se cunoşteau de mulţi ani, de cand fiica Angelei, Andra, a fost elevă acestei şcoli. Prietena mea imi vorbise în linii mari, admirativ, despre doamna învăţătoare…aşa că eram nerăbdătoare să o cunosc.
Imediat ce am intrat pe coridorul unde era clasa d-nei, o silueta gingasă, luminoasă şi degajând energia învăţătorului bine pregatit şi care ştie că şi-a făcut temeinic datoria, ne-a întâmpinat. M-am bucurat de primirea făcută. Sufletul meu o admira simţind că dacă aş fi îmbrăţişat meseria de învăţător, mi-aş fi dorit să fiu ca dânsa.
Am păşit încet în clasă…încercând să prelungesc cât mai mult bucuria întâlnirii cu copiii. În sfârşit, o întâlnire planificată de doua luni, se împlinea.
Îmbrăcati în tricouri galbene, cu privirile curioase, copiii aşezati câte doi în banci, păreau steluţe de lumină. Le-am simţit sufletele dornice de-a mă cunoaşte şi, dincolo de starea aceasta, vedeam în aceşti minunaţi copii, munca doamnei învăţătoare. Mi-am mărturisit în gând că dacă fiica mea ar fi învăţat în Bucureşti, mi-aş fi dorit ca să o fi avut învăţătoare pe d-na aceasta care acum statea într-o bancă, lângă un baiat, iar de acolo, veghea întreaga clasă.
Intrând în comunicare cu “cei mici”, am aflat ca acestora le place să citească, că déjà au trecut dincolo de poveşti şi au citit chiar şi romane…Apoi, ca nişte buni prieteni ce repede am devenit, am început să vorbim despre poveşti, povestiri, animale, cuvinte care dăruiesc stări. M-a bucurat dorinţa lor de a comunica, de a spune ce gândesc. D-na învăţătoare era atentă la fiecare copil, completând ideile lor sau ale mele. Le-am spus în final o poveste, mărturisindu-le că orice ne înconjoară poate deveni “obiectul” unei poveşti sau povestiri. Că importantă este starea pe care o dăruieşti. Că prin cuvânt se poate aduce bucurie şi pace în sufletele celor care te ascultă. Că dincolo de timp, starea aceea traieşte in inima celor care ascultă poveşti…că te păstrează copil, indiferent de varsta pe care o ai. E vorba de starea de copil care prinde în sensurile ei lumina, candoarea, încrederea şi dorul de viaţă care devine molipsitor.
Timpul a zburat şi a venit momentul desparţirii. Le-am mărturisit că nu-mi vine să mă despart de ei. Privirile lor erau senine, iar eu ma simţeam una cu ei.
Cand să ies din clasa, un băiat din prima banca mi-a spus câteva cuvinte. In aplauzele copiilor nu am înţeles şi l-am rugat să repete. “ Aţi adus bucurie sufletului meu”… Si voi mie, i-am răspuns mângâindu-l. Dintr-o privire am îmbrăţişat întrega clasă. Ochii plini de steluţe îmi mărturiseau că întâlnirea noastră a adus valoare vieţii lor. Mă simţeam prietena lor pentru totdeauna.

Prietena mea Angela era emoţionată de reacţia copiilor. Am vorbit cu ea despre importanţa folosirii cuvântului prin poveşti. Despre necesitatea “apariţiei” unei noi materii, prin care copiii să se simtă împliniţi, fericiţi, încrezători, comunicativi. O materie care să le dezvolte potenţele sufletului, să-i responsabilizeze pentru ceea ce “dăruiesc” gândind, vorbind. Să retrăiască valorile recunoştinţei, ale minunatelor cuvinte “multumesc, te rog sau iarta-ma”.
Şcoala trebuie să facă timp şi loc stărilor de emoţie care clădesc, care creaza, care încurajează, care aduc exemple de îndrumat în viaţă. Să punem aripi sufletelor, deoarece acestea vor susţine toate viitoarele activităţi pe care cei care sunt mici acum, le vor desfăşura prin timp.

După cele câteva zile de la desparţirea de aceşti minunaşi copii, mă gândesc cu drag şi dor la ei. Îmi reapare pe ecranul amintirii silueta zveltă a d-nei învăţătoare. O învăţătoare care nu lasă educaţia la voia întâmplării. O învăţătoare care “frământă” de zeci de ani, cu ştiinţă şi iubire, cu încredere şi bucurie aceste suflete minunate.
Mă plec în faţa harului şi a conştiinţei acestei minunate învăţătoare, d-na Maria Barbu. O învăţătoare care pur şi simplu s-a daruit cu totul. Sunt binecuvântati copiii care au avut-o ca pedagog.

Multumesc şi prietenei Angela, care a avut inspiraţia acestei minunate întâlniri.
Şi dragă d-na Maria Barbu, vă mulţumesc din nou pentru clipele fericite trăite alături de dvs şi clasa dvs. Mă simt onorată ca v-am cunoscut. Ma bucur că învăţământul românesc are o valoare ca dvs. Şi nu sunt vorbe fără acoperire. Provin dintr-o familie de “dascăli” asa cum îi plăcea mamei mele să spună, inclusiv fiica mea este profesoară. Am cunoscut profesori şi pofesori şi am fost invaţată să recunosc şi să apreciez valoarea.

În aşteptarea altor minunate întâlniri prin poveşti, cu alti copii, cu alte d-ne educatoare, învăţătoare sau profesoare, vă îmbrăţisez pe toţi cu drag.

“O poveste poate fi o lecţie de viaţă, un tovarăş pe umărul căruia să plângi, un cal înaripat alături de care sa străbaţi universul sau o oglindă în care să te priveşti şi să constaţi cu uimire ce minune eşti cu adevarat”!.

6 Responses la “Eseu – Cum putem aduce bucurie”

  1. Laur spune:

    Ma bucura gandurile tale. Scoala ar trebui sa fie un drum de valoare pentru copii. Profesorii sunt mai presus de o materie, ei devin modele de urmat pentru o generatie. Daca si Ministerul Invatamantului ar intelege importanta predarii, ar recompensa cum se cuvine si pe profesorii tineri, in prag de profesionalism si care doresc cu tot sufletul sa formeze , sa daruiasca, sa aduca valoare in mintea celor mici.
    Daca te-ar invita cat mai multi invatatori sa intri in contact cu copiii, precis
    ca scolile acelea ar avea de castigat. Si eu copil fiind am intalnit la o expunere un scriitor… si acum ma gandesc cu placere la el…si simt ca si datorita lui, drumul meu a prins un anume contur…si-i multumesc pentru aceasta.
    Cauta sa daruiesti mai departe acestor suflete dornice de cuvant, de iubire si de marturisiri prin care viata lor se formeaza…nu este usor, dar ei au nevoie de tine si de altii ca tine…Picaturile pe care le strecori in sufletele lor nevinovate, in timp se pot transforma in rauri de creatie care vor aduce, de ce nu, recunoastere nationala si internationala. Copiii trebuie invatati sa vada in perspectiva, sa inteleaga ca afirmarea incepe cu fiecare clasa pe care o parcurg…dar ca sa-i faci sa SIMTA ca au un ROST pe lume, au nevoie de oameni ca tine. Te felicit pentru munca si daruirea ta.

  2. Eu sunt spune:

    Incepe scoala, cu poticneli, cu pareri de rau sau cu bucurie… materiile incarcate vor lasa oare celor mici tipul de a asculta povesti, de a citi…sau vor trebui sa umple ca de obicei, pagini si pagi de liniute, bastonase, litere…cate s-ar schimba in suflete si-n conceptiile asa zise pedagogice, daca zi de zi , la scoala, la gradinita si seara acasa, s-ar asculta o poveste daruita cu suflet. Traim in lumea “nu am timp”, sarim peste darurile de suflet pe care am putea sa le lasam in urma celor care intr-adevar au nevoie de ele. “Picatura” de candoare daruita prin povesti ar trai in sufletele celor care asculta si precis ca-n timp , ii va pasa de ce se intampla in cei de langa el. Ne indepartam unii de altii, devenim tot mai indiferenti, nepasarea incepe sa doara… parca suntem masini…cand de fapt toti suntem una. Povestile ne pot uni sufletele, ne pot face mai intelegatori… ne pot intoarce la statutul de oameni.
    Geta, tu poti face, ca prin povesti,sufletele sa priveasca si dincolo de dimensiunile lor. Iar vocea ta care ne imbraca cu iubire pe interior, ar trebui sa o folosesti in mult mai multe ocazii si evenimente ca pana acum. La cat mai multe astfel de impliniri.

  3. Mari spune:

    Ce dar ar trebui sa fie scoala… fie ca si prin dvs, d-na, copiii sa invete si altceva. Cred ca greu v-ar putea egala cineva, atunci cand sunteti pe scena. Am vazut cum oamenii va urmares – cu sufletul – , ce dar aveti, ce forta de-a aduce sensuri si pace in sufletele noastre.

  4. Va multumesc mult. Asa ar trebui sa fie in toate scolile.
    Am onoarea.

  5. ENE MARIANA spune:

    LA MULTI ANI d-na Geta! Multa sanatate si puetere de munca! Sa de-a Dumnezeu sa ne incantati mereu cu povestioarele dvs. O zi buna!

  6. valentina spune:

    FELICITARI!

Lasă un răspuns